33 de ani. 33 de SMS-uri
Look up at the stars and not down at your feet. Try to make sense of what you see, and wonder about what makes the universe exist.
Luna asta e ziua mea de naștere. Fac 33 de ani. Mi se pare o vârstă bună la care să fac o inventariere a ultimilor 15 ani de capitală. Nu pentru că sunt la vârsta lui Iisus când știți voi… Dar pentru că, dată fiind speranța de viață în România, e important pe la jumatea ciclului în care se presupune că ești funcțional, să te gândești un pic pe ce cărări ai umblat. Așa că în fiecare zi până pe 15 decembrie, când chiar e ziua mea, o să vă treziți cu o poveste de la mine. Poate vă mai iau gândul de la pandemie, alegeri, furie și cemaigatimsiaziceapamamiieideviata.
#storytime
O să încep cu o poveste de acum 15 ani. Prima mea zi evăr în redacție, după doar câteva luni de București, în prima mea ședință editorială în care mi-au dat o agendă (mai erau bani în redacții pe vremea aia) și mi-au spus să mă duc să rezem gardul guvernului să aștept declarațiile de presa. Am plecat de acolo, în forma mea uzuală de agregare, nepieptanată, lălâie, cu rucsacul în spate și sunând de pe telefonul meu cu butoane o colegă de facultate din București să o întreb unde e clădirea guvernului că habar nu aveam. Știam doar că sigur nu e lângă Argentin și probabil nu la Leu ca parcă acolo stătea Băsescu. Eram atât de panicată că nici măcar pix nu îmi luasem cu mine, așa că a trebuit să notez pe agenda mea nouă declarațiile cu un creion dermatograf după ce am cerut, naivă, un pix de la un cameraman care s-a întors spre colega lui apretată să intre în live și a pufnit amuzat ” ia uite, una proaspătă.”
M-a întrebat apoi, cu o galanterie pe care aveam să o simt de multe ori prin redacții: “de unde vii, păpușă? “.
Și pentru că atunci nu am înțeles exact nuanțele și intonația și NICI MĂCAR întrebarea, am răspuns ca o bravă proaspătă reporteriță, cu mândrie provincială ca să fie tacâmul complet : “de la Suceava, domnu.”
M-am întors fuguța în redacție, cu agenda în mâna încercând să nu o mișc prea mult ca să nu se frece paginile scrise între ele și doamne feri să arate notițele mele ca fața de pernă în dimineața de după o beție la finalul căreia ai spus” lasă că mă demachiez mâine”. Mi-am scris repede știrea. Mi-aduc și acum aminte că nu era nimic important în ea, dar eram mândră că m-am contorsionat printre microfoane și am luat o declarație de la Crin Antonescu. Era prima persoana de la televizor pe care o vedeam de aproape și cu care vorbeam direct și mi se părea deja că după experiența asta pot sa scriu și pentru BBC. Știu, nu era chiar Obama, dar nici nenea Marcel care vindea CD-uri la chioșc.
Am trimis știrea la editor și am așteptat cuminte, apăsând F5 pe site-ul ziarului de ziceai că sunt mașină de cusut. Așteptam să îmi vad acolo titlul scris de mine și numele meu frumos și sonor imediat dedesubt. Corul de îngeri era în spate aliniat așteptând să cânte oda, pulsul îmi era mai mare ca atunci când m-am uitat la Psycho și aveam o mare presiune internă, la propriu, că nu fusesem la baie de peste 4 ore de teamă să nu ratez cumva momentul când apare articolul. Stăteam la un birou înghesuit de un stâlp, peste coridor de Magda Mihaila care butona cu viteza luminii și ea la o știre, neștiind pe vremea aia că în cariera ei, peste 15 ani, o sa o aplaude Jerry Seinfeld și nu CTP.
A apărut. Era semnat cu “Redacția”.
Și pus la categoria Actualitate. A stat cam 10 minute pe prima pagină și apoi a dispărut în arhivă, împinsă de o știre cu un pelican obez și de un comunicat de presă despre un concert de-al lui Ștefan Banică junior la care aveam bilete gratis, dar de ciudă nu m-am dus.
Mă uit acum în urmă la acea primă zi în redacție și mă gândesc dacă eu cu mintea de acum mi-aș da vreun sfat. Și nu, nu mi-aș da. Pentru că fix datorită acelei zile am mereu un dermatograf în geantă, că nu știi niciodată.
Doar că azi cu dermatograf mai desenez ocazional wireframe-uri sau flowuri de utilizator la Code4Romania, nu declarații, pentru că drumurile m-au purtat aici, într-un loc în care sigur sunt mai potrivită ca în media și unde, alături de “redacția” mea de oameni scriem cod și construim soluții pentru a vedea cât mai multe știri bune în și despre România.
Dacă vrei să intri și tu în echipă cu mine (sau doar nu știi ce urare sau cadou să îmi faci de ziua mea) poți să dai un sms de 4 euro la 8864 cu textul PUTEM.
Sper că până fac 33 de ani să strâng măcar 33 de SMS-uri.
___________________
Dacă îți plac poveștile mele și dacă vrei să afli mai multe despre ce fac atunci când nu îmi scriu amintirile pe Facebook sau pe site, atunci intră pe www.code4.ro și află despre munca mea și a miilor de alți voluntari care fac zi de zi țara asta un loc mai bun!