1.60 de nervi

Credeați că scăpați azi? De unde. Doar am pornit ziua mai greu. Astăzi rămân tot mai în zilele noastre cu o poveste din viața unui om scurt – episodul 1.60.

#storytime

Înainte să spuneți că e o binecuvântare să fii scund, save your arguments că nu vă cred. Vă las aici o listă cu avantaje ale oamenilor scunzi din perspectiva mea:
a. Nu îți intră crengi în ochi când mergi pe stradă.
b. Altele nu mai sunt.

Nu e nimic adorabil când din orice pereche de ciorapi lycra poți sa îți faci coardă de bungee jumping și după 10 ore la birou ți se preling de pe tine și stau precum gâturile de curcan pe glezne. Nu e cute nici când toți pantalonii evazați (din puținii pe care îi găsești, la tine o să fie slim fit după ce îi scurtezi. Ca oricum scurtezi tot. Și chiloții trebuie sa ii scurtezi uneori. Asta dacă nu te aventurezi și încerci să îi cumperi de la pantaloni pescărești trei sferturi camuflaj și speri că o să pară o alegere extravagantă haute couture.

Nu ai cum să nu fii penibilă cel puțin o dată pe zi încercând ori să ajungi la ceva, ori să traversezi mai repede, în orice geacă de iarnă arăți ca un pinguin cu glugă, prietenii îți cumpăra scărițe să ai când te duci la ei acasă și tot așa.

La concerte dacă deschizi gura să cânți mănânci părul celor din fața ta. La teatru sau alte spectacole, dacă nu ai ales bine scaunul o să vezi frunțile actorilor la o sala cu scenă mică. Și că tot vorbeam de frunți, încercați voi să faceți selfie-uri cu prietenii voștri înalți să vedeți cum în josul fotografiei se vede o calotă lucitoare și cineva pune amuzant și haios (not) un text cu o săgeată – și aici e prietena noastră scundă, Petronela, haha, sau cum te-o chema.

Și cel mai tare e când ai un moment în care toată lumea se uită la tine și tu oricum ai încerca să fii numa penal de lame nu, reușești contrariul. Să îți dau un exemplu.
Mai emit ocazional cugetări pe la conferințe. Și uneori se mai întâmplă să nu fiu doar eu și cu gândurile mele și un microfon pe scenă, mai sunt și prin câte un panel. Ei și la panelurile astea nimeni, da nimeni!!!! niciodată nu se gândește la ce scaune sunt potrivite pentru toți invitații. Toamna trecută, la GitHub Universe a trebuit să mă cocoț pe un scaun din acela de bar. Nimeni nu e grațios când se suie pe un scaun de bar dacă nu e Michael Jordan. Mai ales cineva mic și îndesat. Știți clipurile alea cu pui de câini care nu reușesc să se suie pe borduri? Eh, aia sunt eu.
Am reușit să ma sui din a treia încercare. Dar după ce te zvarcolești ca un contorsionist cu spondiloză să te sui pe un scaun cam ce credibilitate de expert mai ai tu acolo pe scenă. Na, mai fii serios dacă poți, că toți se uită la tine și vezi licărul ala tremurând în ochii lor, cum își țin hohotele înăuntru de parcă sunt babele în biserică încercând să nu dea un vânt înainte de finalul slujbei.
Acum o luna a fost și mai bine. M-am bucurat ca pelicanul la pește la o conferință că au pus scaune mici, rotunde, frumos, cu un singur picior, îmi luasem și tocuri că asta e strategia de obicei. Ori să pot sta picior peste picior pe scaun fără să arăt ca o foarfecă stricată că nu ajung cu călcâiele la podea ori, dacă sunt scaune înalte, să pot să mă agăț cu tocurile dacă am noroc să am bară intermediară la scaun.

Dar m-am bucurat degeaba că scaunele care din fundul sălii păreau mici, erau mai înalte decât mă așteptam și colac peste pupăză (de unde ceapa mamii vine expresia asta, cine prinde pupeze cu colaci, wtf?) scaunele se roteau. Dacă aș fi ajuns cu picioarele până jos, nu s-ar fi rotit, dar cum eu eram suspendată și simțeam cum îmi amorțesc cracii că mi se taie circulația, nu aveam cum să opresc mișcarea circulară a blestemăției. Și pe fundalul unui discurs despre solidaritate globală și planuri de intervenție….cu un scârțâit așa leșinat scaunul meu se rotea, cu mine cu tot cu viteza de 3 metri pe oră.

Și uite așa, au început a bufni pe înfundatelea oamenii din sală în râs ca popcornul întârziat în microunde, că în tot panelul ala serios unul dintre invitați se rotea încet-încet cu scaunul, de era să ajungă cu spatele la public încercând să pară în continuare serios și concentrat.

Așa că, pe final, dragii mei prieteni scunzi, I feel you. Dragii mei prieteni înalți, I envy you.

Nu îmi rămâne decât să profit de compasiunea pe care o simțiți acum să vă spun că dacă e ceva ce m-ar face să mă simt mai bine de aici de jos de la 160 de centimetri, acel ceva e să trimiteți un SMS la 8864 cu cuvântul PUTEM și să donați 4 euro la Code4Romania.

___________________

Dacă îți plac poveștile mele și dacă vrei să afli mai multe despre ce fac atunci când nu îmi scriu amintirile pe Facebook sau pe site, atunci intră pe www.code4.ro și află despre munca mea și a miilor de alți voluntari care fac zi de zi țara asta un loc mai bun!