La parter != garaj
Hai că fac o pauză de data asta de la poveștile din presă și vă las cu una recentă, de anul trecut, dintr-o plecare prin țară, dinainte să dea cu pandemie.
#storytime
Am decis să vă narez o istorie care e foarte populară printre prietenii mei apropiați. Cred că au râs până a dat strechea în ei așa că… de ce să nu o dăm mai departe.
Anul trecut cândva am plecat în delegație. Din când în când mai ajung prin țara asta mai goală de oameni ca un concert de muzica de cameră în Vaslui. Și am ajuns într-un oraș mediu din România, nu spun care că e irelevant. Trebuia să stau o zi întreagă pe acolo așa că am zis sa fiu odihnită căci urma să am muncă telectuală a doa zi, carevasăzică, așa că mi-am luat cazare. Am intrat pe booking, am căutat ceva central, am luat o cameră la ceva ce părea din secolul ăsta și aia a fost.
Zis și făcut. Ajung cu un bla bla car în orașul cu pricina. Impropriu spus în oraș că bla bla car m-a lăsat undeva pe centură și mi-a urat succes. Snoaba din mine a scos telefonul acolo pe centura în frigu dracu și am pornit din reflex Uber. După care snoaba din mine și-a adus aminte că nu mai e într-un oraș cu peste 100k locuitori și că e mai plauzibil să găsesc o căruță înainte de un Uber așa că snoaba și-a luat cu panică. Apoi, slava pixelului mi-am amintit că am internet. Am găsit număr de taxi, am sunat, și în timp ce îmi răspundea dispeceratul mi-am dat seama că nu știu, de fapt, unde sunt. Am rugat frumos doamna dispecer să aștepte să mă uit pe google maps să îi spun unde mă ființez, m-a așteptat – pro tip, Google Maps nu îți spune și numărul la care ești și dacă nu ai repere vizuale you’re doomed – și iată-mă pe marginea centurii peste drum de o benzinărie așteptând un taxi. Another pro tip, ar fi bine să ai și bani cash la tine pentru orice eventualitate, ca să nu plătești în natura. Eu nu aveam. Dar am găsit un atm, din fericire.
Anyway.
Am ajuns la cazare. Sun proprietarul, vine proprietarul, intrăm într-o curte interioară, complet în beznă, și ajungem la o ușă de termopan cu geam. Și descuie ușa și pac! Intrăm în cameră.
Literally.
Nu tu hol, nu tu recepție, nu tu cartelă de acces, nu tu geamuri, nu tu… nimic,nimic. Și îmi dau seama că m-am cazat într-un garaj. Splendid amenajat, n-am ce zice, cu pat, cu televizor, cu centrală. Dar, nevertheless, un garaj. Baia era random. Adică aveam un perete din sticlă care separa o cincime din cameră, unde era baia. Deci aici te speli, aici faci și căcuță, aici dormi, într-o amenajare foarte scandinavă, dar și foarte transparentă. Am zis eh, e ok, dorm aici o noapte, mâine plec, AEA E. E minunat.
Dar, mental note pentru alți călători, dacă pe booking scrie “ground level hosting”, poate ar trebui să verificați de două ori ce înseamnă asta, ca nu e tradus neapărat ca “stai la parter”. M-am pus în pat și încercam să mă obișnuiesc cu ideea că între mine și restul orașului se afla doar o ușă de termopan cu geam. Mă zguduiam spasmodic de spaimă de fiecare dată când mai trecea câte o mâță și pornea becul cu senzor de la ușă, dar parcă – parcă începeam să îmi mai descleștez mușchii fesieri pe măsură ce mi se făcea somn.
Pe la 11 noaptea zic… Aș fuma o țigară. Îmi fac curaj, mă îmbărbătez, mă adun din pat și ies. Eh, acum e momentul fotografiei care însoțește această postare.
Această fotografie este ceea ce am văzut eu când am deschis ușa și s-a aprins becul cu senzor de deasupra ei. Dacă dați zoom o să vedeți și de ce mi-au înghețat până și capilarele în mine. Cine unghia încarnată a lui Baphomet a avut ideea să își cumpere huse de tetiere cu Anonymous? Am înțepenit. For 20 seconds, creierul meu nu a procesat că alea sunt tetiere, nu doi băieți cu măști care stau în fața ușii mele de termopan cu geam, singura pavăză a mea în această noapte friguroasă de februarie.
Mă voi sunteți normali la cap?
După ce mi-am calmat miocardul am intrat la loc în casă. Pardon, garaj. M-am încuiat la loc și m-am băgat în pat încercând să revin la o formă umană de existență.
Ați crede că aventurile s-au terminat. Așa speram și eu.
Vreo oră mai târziu, la mine în garajul ikea cu baie la vedere se făcea din ce în ce mai frig. Mă duc și inspectez centrala care se decisese că ” fac ceva pe garajul tău, io nu mai bag presiune”. Ergo, ajunsesem deja la 12 grade și nu mai aveam mult până la cele -5 de afară. Pun mâna pe telefon și sun la proprietar.
”Bună seara, mă scuzaț, știu că e târziu, da’ nu mai merge centrala. Stați liniștit, nu e bai, doar vă anunțam că nu merge și că eu mă împachetez și mă duc la hotelul de peste drum ca și asa m-au speriat vecinii cu măști pe tetiere și îmi iau cu panică și e ok, îmi dați banii înapoi și eu nu las review nașpa și toată lumea e happy numa să plec de aici. Kthxbye.”
”Stați așa, duamnă. Acuma ia trimitem pe cineva să vă ia să vă ducă la altă locație. Mai avem una.” Și închide.
Alta locație? Alt garaj? Dacă mă duce să mă taie și să mă lase înapoi pe centura de unde am venit și-mi fură laptopul? Dar cine vine să mă ia? Aoleo, ce fac. Și pentru că eu am urmărit mult CSI, Polițiști fără frontiere, Bones și alte seriale care te învață să treci prin viață, am zis… E ook, să căutăm un obiect ascuțit. As you do. Aș fi putut să plec, așa e. Dar deja ce mai conta încă o decizie absurdă?
Și am scormonit peste tot (ceea ce nu e mult, să nu uităm că eram într-un garaj) și am găsit o bucată lungă și ascuțită de…. Parchet. Ca să fiu mai precisă o bucată de plintă din aceea de o pui pe la marginea camerei. Înarmată cu bucata de parchet în buzunar, înfofolită și cu ghiozdanul în spate, așteptam să vină să mă “ia să mă ducă dincolo”. Long story short, ca să nu vă mai țin în suspans. Dincolo era o cazare chiar foarte ok! Cu hol, ușa, cameră cu cartela și om la recepție. Și cu ușa la baie. Și pereți even. It’s the little things that matter.
Și cu subsemnata, înfofolită și cu o bucată de parchet furată în buzunar. Le-am lăsat-o pe masă când am plecat a doua zi. Mi-aș dori foarte mult să știu ce o fi zis oamenii aia când au intrat să facă curat pentru următorul oaspete și au găsit pe masă un ambalaj de twix și o bucată de de parchet.
____________
No, atât am avut de povestit în această dimineață de luni în care toți încă ne uităm la rezultatele alegerilor, împungem votantul adormit pe podea cu un băț și îl întrebăm ”păi ce faci, Pătrățel, așa am vorbit noi?”
Veștile sunt bune, totuși. Pentru că indiferent ce vremuri ne așteaptă, planul nostru rămâne în picioare la Code4Romania și ne vedem mai departe de misiunea cu care am pornit la drum să #DigitalizămRomâniaÎmpreună. Pentru că #putem.
Dacă și tu crezi asta atunci te așteptăm să ni te alături, iar primul lucru pe care poți să îl faci, care durează 20 de secunde, dar care ne poate duce cu cinci ani în față este să dai un SMS de 4 euro cu cuvântul PUTEM la 8864.
Altfel, ne vedem marți, tot aici pe moșia lui Mark, cu o nouă poveste. Promit că pe cea mai bună dintre ele o păstrez pentru 15, fix de ziua mea.
___________________
Dacă îți plac poveștile mele și dacă vrei să afli mai multe despre ce fac atunci când nu îmi scriu amintirile pe Facebook sau pe site, atunci intră pe www.code4.ro și află despre munca mea și a miilor de alți voluntari care fac zi de zi țara asta un loc mai bun!