Chiria și mama soacră

Am ajuns în penultima zi. Azi am pregătit pentru voi proză (și mai) scurtă și am decis să vă povestesc două momente din istoria deloc recentă a ființei mele.

#storytime #1

Am intrat la facultate. De fapt am intrat la vreo 6 facultăți ca mama intrase în panică după bac și oriunde a găsit o admitere fără matematică m-a pus să dau examen. Așa că până au venit rezultatele la jurnalism eram deja admisă la asistență socială, la limbi străine la vreo 3 secții, la Spiru Haret și Titu Maiorescu de back-up și probabil îmi mai băgase dosarul și la vreo școală de magie sau curs de frizer. Dar a venit vestea că am intrat la jurnalism așa că a doua zi am împachetat tot ce aveam pe lume în Dacie și am plecat cu tata la București.

Găsisem o chirie în Dristor, din aia fără contract la Anaf, de la un nene destul de în vârstă, un apartament de trei camere și mă mutam cu două colege de liceu. Tata a parcat în fața blocului, a descarcat tot ce era de descărcat, m-a bătut pe umăr și a zis. “Eu mi-am terminat treaba, ați ajuns amândouă la București, mă duc acasă să aștept pensia. Și a plecat.”

Prima săptămână a fost plină de wow, metrou, wow tramvai, wow supermarket, wow, independența. A doua săptămâna am despachetat. A treia săptămâna am făcut și curat în apartament. Era prima data când vedeam aragaz din ăla cu staniol pe deasupra. Nu m-a prevenit nimeni că dacă scot staniolul o să găsesc sub el celula originală din care s-a născut ciuma bubonică și toate felurile de hepatită. Staniolul nu era ca să nu se murdărească aragazul, era ca să nu pornim o pandemie. Am deschis apoi sertarele și dulapurile și nu știu cine locuise înainte în apartament, dar acolo nu mai era praf, se formase deja pământ. Horror. În plus, primul lucru pe care mi l-am cumpărat în București a fost o trusă cu șurubelnițe ca să nu cadă mobila pe mine. A fost distractiv.

Ei și după vreo lună jumate… Într-o dimineață la ora 5 se aude cheia în ușă. Mă ridic din pat cu groază știind că toată lumea care trebuia să fie în casă era deja în pat dormind. Deschid ușa de la camera mea și dau nas în nas cu o doamnă blondă, cu o blană pe ea, cu o poșetă și o valiză la purtător care se uita la mine de parcă l-a văzut pe Fuego impodobind gol bradul. Și țipă ea și țip și eu. Și țipă ea și țip și eu. Și ea mai tare și eu mai tare până au ieșit din camere și colegele mele și doamna și mai speriată țipă și mai tare. Și țipă și colegele mele. Și țip și eu din nou. Și acuma țipam 4 femei unele la altele.

După vreo cinci minute îmi revin în simțiri și întreb.
– Cine sunteți? Și cum ați intrat în casă?
– Pai e casa mea. Am intrat cu cheia mea. Voi cine sunteți?
– Noi locuim aici în chirie. Cum să fie casa dumneavoastră?
– E casa mea, sunteți nebune? Ieșiți afara!

That escalated quickly.

– Staț un pic, doamnă, că nu se poate. Noi am închiriat de la domnul Mitică apartamentul acesta și locuim aici. Nu are cum să fie casa dumneavoastră.. Vă rog frumos, ieșiți dumneavoastră afară.
Și noroc ca am zis numele proprietarului ca așa am elucidat misterul.

– Aoleo, zice ea. De la Mitică?! Mnjezău mamii lui să vezi ce îi fac. Pai eu i-am lăsat cheie să îmi ude florile și el îmi vinde casa?

Aparent, Mitică, fratele doamnei s-a gândit să facă un ciubuc cât ea era plecată la muncă în Italia și i-a închiriat apartamentul. Am lămurit că suntem cu toatele victime colaterale, dar… Totuși ce facem? Doamna s-a pus în bucătărie și a zis:

– Eliberați o cameră că trebuie să dorm, aia din mijloc ca aia e dormitorul meu.

Am eliberat o camera. S-a culcat doamna. Și uite așa, am stat cu ea în casă o săptămână, noi cu ea și ea cu noi. A fost sumonat și Mitica la un moment dat. Și-a luat vreo 5 poșete în cap și o farfurie peste dinți. Doamna nu stătea la glume.

Ne-am găsit altă chirie în Militari, o dubă care să ne mute cu toate lucrurile, în care eu nu am avut loc în față, așa că am mers în beznă, în dubă, cu fundul pe un lighean plin cu borcane de zacuscă învelit în plapuma de la bunica, într-o zi de joi care a marcat prima lecție de viață reală și oameni nașpa din viața mea.

#storytime #2

Se făcea că eram de vreo trei, patru ani în București. Era chiar pe vremea asta în 2009. Mă lepădasem de accent ca orice moldoveancă serioasă încă de când am trecut prima dată de granița indisputabilă dintre Moldova și Muntenia, mai precis de McDonaldsul din Buzău și îmi făceam veacul în cartierul în care locuiau toți studenții și câinii vagabonzi din București, Militari, unde mă mutasem după episodul Mitică. Pe la final de an m-am îndrăgostit lulea (iarăși, jur că nu înțeleg unele zicale, neam. Ce are luleaua?) și trăiam de vreo două săptămâni un început delicios de concubinaj, el la casa lui, eu la casa mea.

Dar întâmplarea a făcut că trebuia să mă mut din apartamentul din Militari în Colentina (alt cartier de lux al Bucureștiului), doar că aveam o luna de pauza în care urma să fiu homeless. Și el îmi zice “dar hai să stai la mine în pădure o lună”. Gest romantic și minunat. Eram tineri și nesăbuiți. Zic sigur că da și nici nu a apucat să își pună șosetele că eu și eram cu bagajul la ușă. Pădurea nu era metaforă. Chiar era în pădure la Băneasa.

Doar că.

“La mine” mai avea un asterisc și o notă de subsol. “la mine cu mine și cu ai mei”. Pe care eu nici măcar nu apucasem să îi cunosc încă. Parcă nu era chiar ok la prima întâlnire cu părinții eu să aduc o hortensie, o cutie de Merci și lada cu zestre. Așa că am mers să îi cunosc părinții și să stau peste weekend acolo.

Emoții, cu batista călcată cu tata în telefon care îmi ținea un crash course de etichetă care crash course în familia Vereha însemna “Să nu faci glume cu morți, cu religie și chiar dacă are doi ratoni aplatizati în picioare, nu râzi de ei, faci un compliment că are papuci frumoși. Piaptănă-te. Și orice îți pune în farfurie, mănânci și spui că e senzațional”.

Și uite așa am ajuns eu acasă la mama soacră. Doamne, cea mai frumoasa casă ever. Totul era nou, comod, curat, spațios, plin de gadgeturi care nu știam ce fac. Așteptam să apară doamna aia de la BBC 4 să spună povestea castelului ca la emisiunile de restaurări și ma rugam să nu avem pește la cină că nu știam să folosesc cuțitul special. Nu eram sigură pe ce pot sa mă așez și pe ce nu că nu îmi dădeam seama dacă e un taburet sau poate mă pun cu fundul în vreo instalație artistică.

Anyway. Trec cu bine de prima seară. M-am mai liniștit. Am urcat la etaj unde dormeam noi și am închis ziua, nu înainte de a o suna pe soră-mea din baie, șoptind răgușit tot ce s-a întâmplat și că am văzut pentru prima dată tapet din piele și că e cel mai frumos lucru din lume.

A doua zi mă cobor eu din vastele apartamente dis de dimineață să caut cafea. Tiptil, tiptil, lipa-lipa pe vârfuri, în picioarele goale, am găsit bucătăria și mi-am dat seama ca am ajuns pe Enterprise. Aveam nu mai puțin de trei dispozitive cu care aș fi putut sa îmi fac cafea, teoretic. Practic, nu știam să îl aprind pe niciunul.

Le-am întors, le-am sucit cu fundul în sus și mi-am cântărit opțiunile. Riscam să le stric sau să dau foc la casă cunoscându-mă pe mine așa că am scormonit prin dulapuri, am găsit un ibric și apoi am dat să aprind aragazul. Acuma, eu văzusem în filme și la Altex plite electrice, dar nu pusesem până atunci mâna pe vreuna. Și stăteam și mă uitam la luciul plitei și mă gândeam că probabil așa se simte și vaca atunci când își vede moaca în izvorul din care se adapă. După vreo 10 minute de pipăit am cedat. Și cum m-am pus eu cu coatele pe ea ca să îmi rezem capul a disperare în palme, nush pe ce am apăsat, dar a pornit.

Pfai, fericire. Fuguța la chiuveta, am pus apă, am pus ibricul pe aragaz, am scormonit după cafea în dulapuri, am găsit cafea, am pus cafeaua în apă și așteptam să fiarbă cu bucuria unui copil în dimineața de Crăciun.

Și vine mama soacră. Care se uita un pic confuză la mine, îmi dă bună dimineața și mă întreabă, de parcă nu era evident…
– Dar ce faci, Olivia, acolo?
– Ca….. fea, zic. Înspăimântată deja că am încălcat regulile casei, că poate nu se face cafea sâmbăta, că am dat-o de gard de la prima vizită, că nu-s bună de băiatul ei, că o să mă dea afară și o să merg desculță prin pădure și o să trebuiască să fac autostopul până înapoi în militari și o sa rămân nemăritată și o sa îmi conserv ovulele într-o caserola de la Cora în congelator. (cam asta se întâmplă în capul meu cu orice dacă nu îmi dați cafea dimineața)
– Păi și… Nu-ți place aia de la espressor?

Ba de plăcut îmi plăcea, dar nu puteam să spun că între a altoi un pom și a porni espressorul, am mai mult know how să reimpaduresc Întorsura Buzăului. Că păream nescoasă în lume sau ultima idioată de pe fața pământului. Dar îmi vine ideea salvatoare.

– Uite, m-am trezit așa și mi s-a făcut poftă de o cafea la ibric că nu am mai băut de mult. Parcă e alt gust, alt miros față de astea la filtru, la măgăoaie de asta, zic eu arătând spre espressor.
– Da, bine zici, ia pune mai multă apă și fa-mi și mie una!

Până m-am mutat am avut timp să descarc manualele de pe net și să învăț să le folosesc. Plus că am scos rapid muniția cu care mi-am cucerit aproape toți iubiții și familiile lor extinse pe parcursul timpului: ciorbă rădăuțeană și sarmale.

——

Știu că nu a fost la fel de savuros ca episodul de ieri cu înmormântarea, așa că plusez mai mult acuma pe final, mai ales că am ajuns la un pas de ultima poveste de dinainte de ziua mea de mâine. Dacă dați un SMS cadou la 8864 cu textul PUTEM vă trimit la pachet o ulcică de sarmale. Lăsați în comentarii dacă vreți în foi de varză sau de viță.

___________________

Dacă îți plac poveștile mele și dacă vrei să afli mai multe despre ce fac atunci când nu îmi scriu amintirile pe Facebook sau pe site, atunci intră pe www.code4.ro și află despre munca mea și a miilor de alți voluntari care fac zi de zi țara asta un loc mai bun!