Fanfara, oltenii și găina

Na hai că m-ați deturnat. Planificasem să vă povestesc despre aventurile mele de pe vremea când locuiam în pădure la Băneasa, dar pentru că după povestea de ieri mai multă lume mi-a spus prin mesaje și comentarii că nu se compara experiențele din Moldova cu ce e în Oltenia, dați-mi voie să vă spun că sunt total de acord. M-oi fi născut eu la Botoșani și crescut în Suceava, dar am petrecut multe veri în satul natal al mamei mele, la olteni.

#storytime

Mama s-a născut într-un sat renumit din Oltenia. Mai precis la Maglavit. De ce era renumit? Pentru că la un moment dat un băiet care a fumat tutunul greșit s-a întâlnit cu Dumnezeu, despre care a spus că era un om ”bătrân și gros” (I don’t even know where to begin) și bam! pelerinaj.

Dacă nu ați auzit de sfântul Petrache Lupu, recomand un Google. O să găsiți de toate, de la copaci care plâng, legionari până la marketing. Un poutpourri de what-da-hell. Bunica statea și la două garduri distanță de Sfântu, cum i se zicea în sat. M-a dus și pe mine să mă binecuvânteze, deci, vă rog frumos. m-am cunoscut și cu Sfântu și cu Gabriel Cotabiță în viața asta, deci data viitoare când ne întâlnim vă las să vă faceți poză cu mine.

Drumul până acolo era un eveniment în sine. Aveam o Dacie grena atât de uzată că noroc de carpetele de cauciuc de la picioare că altfel pedalam ca the Flintstones din Suceava până la Dunăre, atât de găurită era caroseria. Și ne apucam.

Cu o zi înainte mama făcea două lighene de șnițele, tata spăla mașina, eu cu sor-mea ne făceam bagajele cu niște fețe lungi de ziceai ca ne trimit la canal. Ceasul suna la 5, ca să plecam la 6, dar cum nimeni din familia mea nu era matinal, de fapt ne trezeam la 9 și plecam la 11. Urmau 14 ore de condus cu opriri obligatorii la Mărășești la mausoleu și în Craiova pentru că de fiecare dată tata făcea o stânga greșită. Nu cred că în toate drumurile făcute până acolo, ani la rand, dus-întors, am reușit să trecem prin Craiova o fkin dată fără să greșim drumul. Acest triunghi al Bermudelor de sensuri unice.

Într-una dintre dăți ne-am dus să îl înmormântăm pe tataie. Acuma na, eu am crescut cu babele în Suceava. Implicit ieșirile mele în lume erau la dispensar, la mort și la pomeni. Nu eram foarte străină de toate ritualurile de îngropăciune și destul de obișnuită cu mirosul de formol. Dar ce am trăit în Oltenia a fost ceva din altă lume.

Am ajuns în sat, am ajuns acasă la bunici, tataie era pus pe masă în hol și în jur o forfotă de nedescris. Se scoteau plăpumi din dulapuri, se făceau pachete, se pregăteau pomeni și cum eu stăteam, în îndemânarea mea clasică, în drumul tuturor m-au dat afară să îmi fac de lucru prin curte.

În curte am luat contact cu primul serviciu de catering din viața mea. O tanti din sat, femeie sănătoasă, cu delicatețea unui șifonier cu oglindă a intrat în curte împingând un container mare de tablă pe roți. L-a pus undeva într-un colț de bătătură și a început să îl desfacă.

Optimus Prime, tati. Containerul era de fapt o bucătărie mobilă pe o parte cu un arzător de ziceai că lansează rachete, pe partea ailaltă un aragaz cu o mini butelie. Fascinant. Era un proto-burgen van practic. După ce a terminat de montat bucătăria a strigat după bunica:

– Făi, câți oameni îți vin?
– Toți. A venit răspunsul bunicii.
– Toți de pe linie? (n. r. linie se zice la uliță acolo)
– Nu. Toți din sat.
– …
– Să nu uiți să mai lași slobode două găini și un cocoș.

Doamna a dat din cap că a înțeles și s-a îndreptat spre a doua parte a curții unde stăteau animalele. A înșfăcat de cap prima gâscă, a dat-o de pământ, i-a pus piciorul pe piept și i-a tăiat gâtul. Și pe următoarea. Și pe următoarea. Și apoi a prins și o găină, și alta. În zece minute, curtea arăta că debarcarea din Normandia.
Eu eram înțepenită pe treptele casei. Știți senzația aia când nu vrei să te uiți, dar nu poți să nu te uiți? Una câte una, culegea orătăniile decapitate de pe jos care încă se zmotoceau în praf și le arunca peste gard, lângă Frymobile. Pe primul arzător clocotea o oala cu apă. Pe aragaz era un cazan uriaș. Și, gâscă cu gâscă, rață cu rață, găină cu găină, toate erau băgate la opărit, apoi jumulite, apoi puse la fiert în ciorbă.

As mai fi stat să mă uit ore în șir probabil la ce făcea cucoana, dar mi-a înghețat sângele în cap când am auzit din casă niște răgete tânguite de am crezut că a înviat tataie și acuma umbla ca zombie prin hol. Erau bocitoarele la repetiții. Oricât mi-au explicat neamurile, nu am reușit niciodată să înțeleg de ce ai nevoie să vină cineva să plângă pentru tine.

️ Și a venit momentul înmormântării. La poartă au venit niște flăcăi vajnici de vreo 80 de ani fiecare, cu niște trompete și tromboane de ziceai ca le-au câștigat la surprize în pungile de Lotto. Îndoite, ruginite, vai mama lor. Tata nu înțelegea ce cauta ăia acolo, s-a dus la mama și a întrebat dacă nu cumva cineva a chemat formația de nuntă din greșeală. Și atunci mama ne-a lămurit ca la noi în sat te poartă pe ultimul drum cu fanfara.

Între timp a venit și dricul. Dricul era o camionetă tunată care pârâia din toate încheieturile și scotea un fum de nu te vedeai cu omul de lângă tine. Cred că doar camioneta aia din Maglavit e responsabilă de jumătate din găurile în stratul de ozon.

Și ne-am organizat de plecare în formațiune țestoasă. L-au pus pe tataie pe dric. Bocitoarele stăteau drepte de spate de o parte și de alta a dricului ca leii de la poarta lui Becali. Familia s-a aliniat imediat în urma lui, în spatele nostru fanfara, și după ea…satul. Înainte să plecăm mamaie mi-a dat o pungă și mi-a zis să am grijă de ea că ne trebuie la cimitir. Mă uit în pungă și din pungă se uită înapoi spre mine cu lacrimi în ochi, una dintre ultimele găini cruțate de Gordon Calafat Ramsey. M-am întors complet confuză spre sor-mea. Soră-mea, și ea cu lacrimi în ochi, dar de râs lângă mine s-a întors spre tata. Tata nu mai avea spre cine să se întoarcă și mi-a zis.

– Nu mă bag, e treaba ta, mie mi-au dat punga cu monede să arunc cu bani când se oprește dricul la intersecții. Diviziunea muncii.
Pornește dricul și începe să îi tușească eșapamentul numa fum negru tăciune, așa de rău că până la colțul străzii noi toți din familie eram scoși din 10 negri mititei. Încep și bocitoarele pe 3 voci. Și din spate ne pocnește și fanfara cu o rafala de prrrratatatata și ne urnim spre biserică. Din punga mea, din când în când se mai auzea blac-glac-glac de la găina care pleca în prima și singura ei aventura dincolo de poartă din viața ei.

Complet suprarealist. Kusturita, mamă, ești pe partea greșită a Dunării, jur. A durat o infinitate. Tata, săracul, nu fusese informat câte intersecții sunt până la cimitir așa că a aruncat toți banii peste dric după primele trei. Când și-a dat seama că rămas doar cu un pumn de mărunți și nu ajunsesem nici pana la biserica a încercat să facă un deal cu copiii sărmani care adunau banii de pe jos să îi dea monedele temporar înapoi ca să aibă ce arunca, dacă vor sa le dea la final și bacșiș. (tata nu a fost cel mai eficient planner niciodată). Fanfara schelălăia ca o uzină în demolare drept în capul nostru, mamaie aranja obsesiv mileurile decorative de pe dric la fiecare oprire. Haos.

Și am mers, și-am mers, și-am mers. Am mers atât de mult încât la final mă așteptam să trebuiască să arunc inelul în Mordor, atât de mult a durat plimbarea cu dricul. La fiecare intersecție ne opream, mai cânta popa, mai răcneau bocitoarele, mai dădea un intermezzo fanfara, se mai zbătea găina în pungă și apoi porneam iar, iar ne scuipa dricul cu funingine și tot așa pana la cimitir.
Până la acest moment eu în continuare duceam o găină vie într-o pungă de rafie fără sa știu de ce. Am aflat la cimitir. Se pare ca tradiția e să dai o găină peste sicriu și groapă. Nu mai știu exact de ce, tot ce îmi aduc aminte a fost că tata s-a apropiat de urechea mea și mi-a zis:
– N-ar fi tare sa scape găina în groapă acuma? Auzi, ți-a zis mamaie dacă tre sa o luăm și înapoi?

Inappropriate laughter at grandpa’s funeral in 3…2…1.

Ne-am întors acasă. Noi, fanfara, bocitoarele și restul satului. În curte deja erau întinse mese peste mese, peste mese, pline ochi cu mâncare și zaibăr. Doamna bucătăreasă își strângea Transformerul, satul s-a pus la masa.

A urmat o pomana foarte scurta. Pentru că oltenii sunt eficienți. A fost ca un dans sincron nemaipomenit. S-a mâncat toată ciorba, s-a băut alcoolul, s-au scos pungile din poșete, s-a adunat de pe masa toată mâncarea solidă, s-a băgat în pungi, s-a îndesat la loc în poșete, fanfara a mai dat un prataratatata și au plecat toți în 60 de minute.

Am rămas noi, familia, în mijlocul curții, cu mesele întinse, cu blidele goale lună, o ultimă găină împiedicată printre picioarele noastre, murdari de funingine de la dric, răsunându-ne în cap ultima melodie scrijelită pe trompetele stricate, un cover după melodia aia cu șurubul de la Mambo Siria.

Lui tataie i-ar fi plăcut.

———-
Mai am doar două povesti până la ziua mea. Sper că după cea de azi v-am convins ca la următoarea intersecție la care vă opriți, să scoateți telefonul din buzunar și să aruncați cu patru euro prin SMS la 8864, cu cuvântul PUTEM și sa donați la Code4Romania. Dacă vreți, vin cu colegul Cosmin și cu două trompete să vă cântam fals în urechi în spatele vostru.