Ilie și Polina

Trișez in seara asta și vin către voi cu o poveste de acum vreo 17 ani pentru că simt că e în ton cu ziua de azi în care mi-am amintit de toți oamenii mici și răi ca niște pechinezi cu tourette din viața mea.

#storytime

Eram în clasa a 11a și veneam din două în două săptămâni spre București cu trenul de cinci dimineața să fac pregătire pentru admitere la UNATC. Părinții mei și ai Corinei au fost niște oameni senzaționali, dar cu un simț al umorului foarte straniu. Altfel nu îmi explic de ce au trimis-o pe Corina la profil de romana engleză și pe mine la mate info doar ca ea să ajungă la științe economice și eu la citire și scriere la facultate.

Oricum. Înainte să ajung la facultatea de citire și scriere am cochetat cu ideea (îmi place cuvântul ăsta “cochetat”. Sună așa de parcă ideea stătea și ea la un șpriț pe scaun și am venit eu ca un adolescent timid dat cu prea mult parfum să o întreb dacă are prieten) de a deveni actriță.
….
….
….
Am făcut o pauză scurtă aici că v-am auzit prin feed cum ați pufnit în râs și am zis să vă las să vă recuperați suflul.

Mno. Și după ce am bântuit eu țara în liceu cu trupele de teatru de amatori (best time ever!) am decis că io vreau să mă fac Natalia Oreiro când o să fiu mare și tre să mă duc la UNATC. Și uite așa, s-au căutat ai mei de bani în buzunar și mă puneau ca pe sacoșa de rafie la tren sâmbăta dimineața la ora cinci (nici atunci nu eram funcțională dimineața) ca să mă duc la pregătire cu un domn actor de la capitală. Am făcut aproape un an naveta. 7 ore dus, 7 ore întors. Aveam impresia că o sa miros toată viața a tren după vreo șase luni de susjos-susjos pe harta țărișoarei. Efectiv știam că dacă îmi face cineva o autopsie, o sa dea peste ficatul meu care va avea imprimat pe el sigla CFR și va fi de culoarea perdelelor din vagon.

Dar sa ajungem și la poveste.

Ajungeam la ora 12 în București, rezemam Springtime-ul până la 13.30 în gară și apoi porneam spre casa domnului profesor care locuia în apropiere. Casa lui era fascinantă pentru o fată de 16 ani. Cum satană reușise să își pună o cortină într-un apartament semidecomandat nici în ziua de azi nu îmi dau seama. Dar mai fascinant era el.

Făceam pregătire cu un domn profesor aproape în etate. Nici în floarea vârstei, dar nici chiar de perfuzie. Nu mai știu cum e acuma la admitere la teatru, dar pe vremea aia trebuia să pregătești o colecție de momente : și poezie și monolog și piesă de cântat cu gura și nu mai știu ce. Un platouaș de talent, cu alte cuvinte.

Și mă pregătisem eu cu playlist-ul de momente, mândră de mine, evident, că doar veneam dintr-un oraș cu 15 stații de autobuz unde normal că mi se părea ca sunt buricul târgului. Ei, și din colecția mea impresionantă, până la finalul primei ședințe de pregătire nu mai rămăsese nimic.

Ceea ce pot spune și despre încrederea mea în propria persoană. M-a încălțat dom profesor cu “ceva care să mi se potrivească pe personalitatea mea” asa că a fost nevoie să învăț pentru a doua zi o bucată de monolog de-al Polinei din Moromeții. Nu știu nici în ziua de azi ce anume am eu cu Polina în comun, probabil și ea știa multe bancuri sau nu îi plăcea înghețata, cine știe.
Io venisem cu niște poezii de amor ghebos și sentiment sublim, dom profesor m-a trimis la biblioteca (yes, hello anul 2002, internet pe dial up 10 ore pe lună) să citesc literatura norvegiană. Iertați-mi lipsa de apreciere pentru penița lirică, dar nici dacă o citesc de pe pieptul dezgolit al actorilor din Vikings nu o să îmi placă vreodată. Aș da foc la orice vine sub forma de vers de mai sus de mlaștinile Olandei.

Primul moment când mi-am dat seama că poate nu sunt făcută pentru meseria asta a fost devreme. Să fi fost a doua sau a treia ședință de pregătire când dom profesor m-a pus să deschid geamul (stătea la etajul 1) și să strig după Ilie cât pot eu de tare. În naivitatea mea am întrebat : nu vă supărați, cine e Ilie? M-am prins rapiduț din privirea lui ca Ilie nu se există și ca de fapt vrea să vadă cât de bine pot eu întra în personajul femeii care își striga ibovnicul de la geam de parcă se răcește borșul în blid pe masă și el stă la spart sămânță in fața blocului.

Am deschis geamul și am moșmoclocit acolo un Ilie anemic pe sfert ieșită pe geam îngrozită să nu mă vadă cineva de pe stradă. “mai tare!!! N-auzi! Dacă eram la examen te picam de când ai deschis fereastra!”

Am prins un pic de glas și am dat încă un “Ilie” pe gură mai apăsat un pic. Nu chiar “Ilie, treci dracu în casa ca îți cos izmenele de șosete dacă nu vii”, cât mai degrabă un “Ilie, dacă nu te superi, as vrea să te retragi în umilul nostru domiciliu pentru a putea cina împreună ca un cuplu echilibrat ce suntem”.

Nu a fost bine. Dom profesor voia să audă glasul care ucide vulturul din zbor. Zbierătul ăla inconfundabil de moldoveancă nervoasă care strigă așa de tare din bucătărie din casă după nenorocit, de îi se sparge ăluia paharul din mână la crâșmă.

Măi și nu mi-a ieșit. Nici a treia, nici a patra, nici a 16a oară. Tot ce îmi alina suferința era că nu treceau nici mâțele pe strada aia și nu mă vedea nimeni stând ca popandăul electrocutat de groază în geam urlând la prietenul meu imaginar, Ilie.

Dar la un moment dat cred că doar din disperarea că voiam să se oprească chinul, am dat drumul la un Ilie de mi s-a crăpat un pic cămeșa în spate de la efort și am zguduit strada aia cu sens unic cu cel mai sfâșietor și implorator “Ilie” stors din toți rărunchii vreodată. De undeva de vizavi, două case mai sus, dintr-o curte unde își desfășura regulamentar activitatea o microintreprindere de tip vulcanizare a ieșit un domn, cu maiou care cândva în 1994 fusese alb, cu o pompă în mână, s-a uitat cu albul ochilor ieșit din orbite spre mine și a răspuns “ce-ai, fă!?! Mai zbieri mult? A dat strechea-n tine? Acuma vin și-ți dau una.”

Asta a fost doar una dintre experiențele mele de la pregătire. Dar a fost, overall, o etapă din viața mea prin care nici cu Brad Pitt pe post de Ilie nu aș mai repeta-o în vecii vecilor. Am luat papuci în cap, mă suia pe cântar să vadă cât am slăbit de la ședința la ședința, am spus de 9272 de ori aceeași frază din monologul Polinei încât ajunsesem să urăsc orice femeie al cărei nume începea cu litera P. M-a terminat psihic. Nimic nu era bun, nimic nu lua notă de trecere. Venea soră-mea să mă ia de la pregătire să mă ducă acasă și mă găsea plângând pe băncile din parcul de la gara de nord. Eram atât de distrusă psihic încât le era milă aurolacilor de la Gară de mine și vorba aia, ei chiar aveau probleme.

Închid episodul cu ultima ocazie cu care m-am întâlnit cu dom profesor. În vara de dinainte de clasa a 12a am decis că nu mă mai duc la pregătire. Ai mei nu mai aveau destui bani pentru asta, și practic plăteau bani ca să se asigure ca o să dau dublu la terapie 10 ani mai târziu.

Și a venit dom profesor în Bucovina, naiba știe de ce, ca eu eram convinsă ca vacanța lui ideală e relaxat pe un pat de cuie ascultând strigatele de la întrarea în Purgatoriu. Și după ce m-am plimbat toată ziua cu el prin târg, căci mă rugase să îi arăt orașul, a venit în vizită și la noi acasă. Mama pregătise de la ouă umplute la porc împănat, de toate, ba chiar a scos și paharele alea de pe ultimul raft care se scot numai în seara de Eurovision și la parastasul după tata mare. Și ce face dom profesor la 30 de secunde după ce și-a așezat dindărătul pe canapea? Întreabă nonșalant “domnule Vereha, dumneavoastră știți ca fata dumneavoastră adolescentă fumează?”

Dar cine nu a mai avut voie în tabără la mare după? This girl!

…..

Acum, 17 ani mai târziu, îmi dau seama că experiențe din astea rămân cu tine mai mult decât ai crede. Și e tare greu să rămâi doar cu gluma din ele mai ales când au loc în anii în care te formezi ca om. Dar mă bucur. Că dacă nu era așa, cine știe, acuma nu mai stăteam de vorba cu voi aici și în loc să fac proiecte amazing la Code for Romania eram pe undeva strigând nume la plesneală la oameni random pe stradă.
Gata. Fug la somn că mâine e o nouă zi de muncă. Dacă citiți asta la cafea pe telefon de dimineață, dacă tot sunteți cu mobilul în mână, dați și un SMS cu textul PUTEM la 8864 și donați un cadou de ziua mea la Code4Romania. Că dacă nu, îl trimit pe Ilie de la vulcanizare după voi.

___________________

Dacă îți plac poveștile mele și dacă vrei să afli mai multe despre ce fac atunci când nu îmi scriu amintirile pe Facebook sau pe site, atunci intră pe www.code4.ro și află despre munca mea și a miilor de alți voluntari care fac zi de zi țara asta un loc mai bun!