În numele Regelui

Dar bună dimineața în această zi numa bună să ieși din casă să îți exerciți un drept fundamental.

#storytime

Revin către voi cu povestea #3, tot din perioada în care îmi câștigam subzistența scriind cuvinte în propoziții, crezând că într-o bună zi o să rostesc un speech la premiile Pulitzer deși eu eram infinit!!! mai aproape de “vreți și punguță” decât de “I would like to thank to my family” în scurtul meu parcurs profesional de până atunci. Această poveste vine mult mai devreme decât cea anterioară, în care vă ziceam că depuneam un efort intelectual de nivelul unui sudoku din formula AS, deci eram și mai naivă și entuziasmată ca un cățel în ziua de adopție.

Lucram într-o redacție prin care au trecut cel puțin 70% din toți studenții la jurnalism la început de carieră, care din păcate azi nu mai există, abia ce răzbisem de primul an de facultate și îmi petreceam viața, ca orice tânără scăpată de acasă între ”hai în Vamă”și ”un pachet de Winston de 10, vă rog”. Mai țineți minte pachetele de țigări de 10, ma frends? Ce vremuri.

Era o zi de luni. 10 iunie 2008. Am ajuns la muncă la ora nouă, cu greu, direct de la mare, și am urcat în redacție lăsând după mine prin coridoarele de la Casa Presei o dâră de nisip și multe regrete. Am dormit precum calul în picioare în timpul ședinței de început de zi și KPI-urile mele pentru următoarele 12 ore erau doar să stau trează, să găsesc un Algocalmin pentru mahmureală și să nu am niciun dezacord în titluri.

Dar Murphy este vigilent.

Pe la prânz, șeful meu a venit la mine și a zis: “Vereha, du-te acasă, pune o rochie de seară pe tine și la șase să fii la ateneu că e nunta de diamant a regelui Mihai. Presa are 30 de minute după concert să ia interviuri în foaier. Piaptănă-te. Că o să fie acolo toate familiile regale din Europa.”

Panică.

M-am suit în 41, m-am dus acasă. Am deschis dulapul, m-am uitat în el și am constatat că îmi este străin conceptul de rochie de seară și că cel mai apropiat lucru de ceva elegant are un print cu Pinky and the Brain pe el. Dar noroc că locuiam cu soră-mea care de bine de rău mai ieșea în lume și altundeva în afară de La Jeg sau Club A. Am urmat instrucțiunile, m-am pieptănat, ba chiar am băgat o fisă în plus și m-am și machiat, mi-am luat poșeta cu laptopul în ea și am pornit spre ateneu, în continuare extrem de mahmură, nemâncată, nebăută și realizând de fapt la ce eveniment mă duc, so the panic really kicked in.

M-am aciuat pe lângă o reporteriță și un cameraman pe care îi mai știam pe acolo complet înghețată de groaza faptului că nu reușisem în 2 ore să rețin niciun nume mic de membru al niciunei familii regale pe care teoretic ar fi trebuit să le intervievez după ce coborau de la concert. Mai mult, nici după față nu prea îi știam deși studiasem atent cât de multe poze am putut pe drum. Practic, aș fi putut la fel de bine să iau declarații de la chelnerul de la Ateneu dacă nu eram atentă.

Și am stat. Și am stat. Și am stat. Și mahmură, nedormită, nemâncată, cu emoțiile în gât de parcă înghițisem rumeguș cu aracet, it was a disaster waiting to happen.

Și s-a terminat concertul, moment în care au coborât toți invitații din sala de concert și s-au amestecat cu noi, muritorii de rând. Toate camerele de filmat erau montate frumos în semicerc, iar noi, reporterii mișunam aschilambic, ca niste pui de căprioară abia născuți, în pantofii de nuntă, lăcuiți, pe care nu i-am purtat aproape niciodată, încercând să fim eleganți în timp ce făceam 100 de metri garduri să luăm cât mai multe declarații. Deja nici nu mai încercam să mă prind cine al cui e, strategia mea era sa iau declarații de la cât mai mulți oameni și să mă prind după, uitându-mă la poze, cui să le atribui. 20 de minute mai târziu deja terminasem tot ce părea neromân așa că am trecut la invitații autohtoni.

Și cum stăteam cu reportofonul în mână, tremurând, de parcă țineam buchetul de flori în prima zi de școală, ascultând urările de viață lungă ale lui parlamentar de vază simt așa cum mă lasă genunchii un pic și mi se întunecă privirea și îmi dau seama că urmează să leșin. Într-o fracțiune de secundă, realizez că toate camerele filmează încontinuu tot și mi-au trecut prin fața ochilor știrile de a doua zi din Cancan. “Reporteriță mahmură leșină la nunta de diamant a Regelui Mihai” . “Inacceptabil!. Scenă deplorabilă la cel mai important eveniment al anului” ”România se face din nou de rușine în Europa”.

Decizia a fost simplă. L-am lăsat pe nenea vorbind singur și am reușit să mai fac câțiva pași cât să leșin în spatele unui stâlp la pragul scărilor care te duc în loje. Un coleg cameraman, să îi dea bunuțul sănătate, mă vede și, ca orice om responsabil din presă, vine la mine, îmi lipește o palmă din fundul grădinii de nu că mi-am revenit, dar cred că de atunci am și rămas cu mandibula un pic câș și mă readuce în simțiri, mă zguduie un pic de umeri și îmi spune ” ce faci, băi, ăștia pleacă în 5 minute, haide, scoală-te că nu mai prinzi declarații”.

M-am adunat de pe jos și m-am proptit de stâlp, în speranța că poate se mai împiedică de mine o personalitate că eu sigur nu mai aveam vlagă să îi caut, și am așteptat să se termine. Am încheiat seara, ca o doamnă, în rochia mea roșie de seară, stând pe jos pe bordură în fața Ateneului, trimițând știrea în redacție, cu toate declarațiile înregistrate, din care una se oprea abrupt în mijlocul cuvântului ”onoare”, cumva simbolic, pentru că reușisem să o salvez, cât de cât, pe a mea.

Dragii mei, atât pe azi. Sper că v-am ținut companie cât stați la coadă să votați. Pe mină mă găsiți online, unde de la 5 dimineata suntem pe baricade la Code4Romania cu Monitorizare Vot, Rezultate Vot, Vot diaspora și Vot România.

_____

Nu uitați, to unlock the next story, donați prin SMS 4 euro către Code for Romania, trimițând PUTEM la 8864 chiar acum!

___________________

Dacă îți plac poveștile mele și dacă vrei să afli mai multe despre ce fac atunci când nu îmi scriu amintirile pe Facebook sau pe site, atunci intră pe www.code4.ro și află despre munca mea și a miilor de alți voluntari care fac zi de zi țara asta un loc mai bun!