Vălenii de Cannes

Hai că azi a fost cu emoții. Era cât pe ce să ratez ziua, dar iacătă, aicea sunt. Cu o poveste despre care și uitasem că a avut loc în viața asta, dar noroc că m-am dat gospodină pe seară încercând să pun de o salată și evident că m-am tăiat pentru că știm cu toții, eu sunt un monument de îndemânare. Not. Pe cât de bine îmi iese checul cu dulceață pe atât de multe șanse am să mor accidentată domestic în timp ce îl fac.

#storytime

Să tot fie vreo 7 poate chiar 8 ani de atunci (da, Simona, it’s been that long), de când mă sună doamna Muntele, să mă întrebe dacă vreau să montez un film. Și pentru că eu sunt faimoasă, pe lângă îndemânare, pentru deținerea recordului absolut de 100 de metri entuziasm garduri, păi nu am zis eu da?

Ce poate dom’le sa fie așa de greu. Am laptop? Am. Am Adobe Premiere? Am. Am răbdare? Am. Am experiență? Trei luni de montat știri pe tura de noapte se pun? Se pun! Am unde pleca în concediu anul asta? N-am! Pai sa montăm un film atunci.

Și uite așa, într-o vineri, m-am împachetat frumos să plec spre munte, cu o gașcă de oameni pe care nu îi cunoșteam deloc, să facem un scurt metraj.

Așa. Bun. Am ajuns acolo, de dimineață ne-am trezit, ne-am împachetat și am plecat spre pădure. Eu nu sunt cea mai sportivă ființă din lume, dar ”disconfort + ew, natură” << ”entuziasm că fac un film”.

Și am urcat prin pădure tot căutând un luminiș. După o oră de urcat deja îmi venea să tai copacii cu cheia de la casă să fac eu luminiș numai să nu mai umblam de tâmpiți. Dar instrucțiunile erau clare, căutam un loc fără cabluri pe cer și cu deschidere cât mai amplă despre care știam sigur că există în pădurea aia.

Hai că am ajuns. Găsit luminiș, ceapa lui de luminiș. Ne-am aranjat, ne-am organizat, fiecare cu treaba lui, ăla cu microfonu, ăla cu camera, ăla cu sacoșa cu sandvișuri (cel mai important), ăla cu hainele de schimb pentru actori, eram toți ready for it.

Șase sau 10 (cine mai știe) ore mai târziu ajunsesem la scenele critice. Iar pe una dintre ele cred ca deja o filmam a 422-a oară. Că tot nu ne ieșea momentul cu sângele. Săracul actor principal avea un moment în care îi dădea borșul. Artistic, desigur, dar în esență, asta trebuia să i se întâmple. Săracul om, dacă nu a tras pe nas litri de sânge artificial de cred că și acum după 7 ani încă îi simte gustul.

Măi și după a miliarda oară, ca părea că suntem în Ziua Cârtiței dacă ar fi fost filmată în Văleni, iar Florin Piersic era budget Bill Murray, ne iese. Și actorul a dat-o bine, și camera a stat dreaptă, și vântul a bătut printre buruieni ca briza peste Pamela Anderson în primul episod din Baywatch. Măi, cum să vă zic, a fost… Pfai, auzeam cum întind ăștia covorul la Oscar.

Și cum ne strângeam noi pe acolo mulțumiți de cadrele surprinse, Tarkovski meets Warhol, meets Nicolaescu pe drogurile greșite, cât adunam recuzita, îl aud pe cameraman. “Bai, nene, tre să tragem iar ultima scenă”.

Ne-am reprimat cu toții dorința necreștină de a ne dori răul aproapelui nostru și am întrebat de ce. “pai ia veniți să vă uitați la filmare”. Ne-am strâns ciorchine deasupra camerei și ne-am uitat. Nu părea nimic în neregulă, actorul alerga prin buruieni spre camera, camera alerga spre el, s-au întâlnit la mijloc, a curs sângele unde trebuia, cât trebuia, în spate actrița principală făcea cistită îmbrăcată într-un furou alb la 11 grade. Parfum. Ei și fix înainte să se termine scena în fundal, în spate… Cin să fie, cin să fie. O splendoare de turmă de oi , care intrau în cadru ca mioarele din Droopy, mestecând la trifoi de parcă era KFC când au bucket la reducere.

Nu mai aveam destulă lumină asa ca am decis să reluăm a doua zi nebunia. Epuizați, rămași lihniți de foame, dârdâind de frig, cu actorul nostru plin de sânge ne-am adunat catrafusele că se întunecase de-a binelea și, chiar dacă pe vremea aia nu văzusem Dark că nu exista Netflix, tot am alergat la vale prin pădure de parcă mă urmăreau spirite de funcționari ANAF.

Am ajuns înapoi la șosea și apoi agale până la pensiunea unde eram cazați unde, ce să vezi, era o nuntă. Acuma noi ne-am chinuit să fim discreți, dar altă cale decât direct printre mesele cu nuntași cheflii spre camerele noastre nu aveam. Așa că na, chiar dacă probabil nu și-a dorit, în anul 2012, unei mirese i-au trecut prin mijlocul nunții vreo 10 oameni murdari de noroi, sânge, îmbrăcați dubios și care i-au urat casă de piatră cu juma de gură, grăbind pasul de parcă ar fi cărat un mort în covor printr-o parcare din Salajan. Sper că nu am întrat în niciuna dintre pozele cu nașa mare.
O sa fac o tăietură bruscă la montajul acestei povești ca să nu vă țin prea mult la ceas de seară, și așa am întârziat cu narațiunea. Am montat și montat la film de ni s-au uscat degetele. Weeks on end. Pentru că montam pe un laptop care abia deschidea Solitaire. Și mai făceam un edit, puneam la randat, dădeam un interrendering party, făceam de mâncare, dormeam un pic, o luam de la capăt. Nici nu mai știu. Cert este ca tot entuziasmul meu începea să aibă consistență unei cepe fierte și sincer, să mă ierte regizorul care îmi era și îmi este drag de numa numa, filmul avea o viziune care pentru mine era un pic prea neclara.

El săracul știa ce face, eu cu cultura unei euglene cu genunchiere nu prea am înțeles ce voia sa spună autorul, dar dedicarea lui m-a ținut acolo pana la final.

Recunosc, eram gata să închid acest episod din viața mea foarte rapid. Când regizorul mi-a spus că a trimis scurt metrajul la toate festivalurile și că acuma așteptăm rezultatele, am zâmbit cu compasiunea unei mame care spune copilului ei care a desenat cu humă pe perete un cerc strâmb, că e super talentat. Așa, am zâmbit cu juma de gură, de parcă aveam semi-pareză și ma gândeam cum o să se uite oamenii aia de la Berlin și Cannes la filmul nostru cu oi decupate din cadru, montat pe o canapea în Colentina pe un laptop fără mouse. Doamne, mă și gândeam că într-o zi se uita proful meu de TV la el și ma sună să țipe la mine că am tăiat pe mișcare de 4 ori la rând. Nu eram optimistă, speram doar că mesajul care va veni să nu fie too hard on the team.

Măi și pe 1 aprilie vine mail. Că ne-au primit la Cannes. Am și zis că ne trolează regizorul și mă uitam cu admirație la cruzimea farsei pe care o pune în scenă chiar și sieși. Apoi m-am gândit că cineva de la Cannes se plicti. Ba chiar mi-am zis “Băi, ce oameni fără suflet și ăștia de la Cannes, să dai tu mail asa de 1 aprilie… Ce umor negru…”. Dar nu fu glumă. Fu pe bune. Și uite așa o parte din echipă și-a călcat treningul ăla bun și s-a dus la festival unde s-a proiectat filmul nostru tras în două zile într-un luminiș în pădure lângă Vălenii de munte.

Morala, dragii mei, e că nu ai nevoie de foarte multe ca să îți iasă ceva mișto. Dar sigur îți trebuie un dram de nebunie și o găleată de entuziasm. Și o echipă care merge mai departe chiar și atunci când ceilalți își pierd încrederea.

Dacă și tu crezi în oameni din aceștia atunci trimite un SMS cu cuvântul PUTEM la 8864 și ajută-ne să facem tehnologie bună. Aplicațiile Code4Romania nu se văd la Cannes, dar premiate sunt multe dintre ele. Dar mai important decât premiile sunt efectele lor pe termen lung pentru noi toți.
______________________________
Vă las cu episodul meu preferat din Droopy, ala cu oile flămânde. Din pacate, nu reusesc să îl găsesc nicăieri integral. Dacă îl găsește cineva I promise reward în stickere și iubire.

 

___________________

Dacă îți plac poveștile mele și dacă vrei să afli mai multe despre ce fac atunci când nu îmi scriu amintirile pe Facebook sau pe site, atunci intră pe www.code4.ro și află despre munca mea și a miilor de alți voluntari care fac zi de zi țara asta un loc mai bun!

Leave a Comment