Colind de nuntă

În anul de glorie în care nu s-a întâmplat nimic notabil, 2003, eu m-am dus la o nuntă. Era toamnă și părinții mei nășeau, printr-un sat de pe lângă Suceava. M-au luat de o aripă și m-au târâit împotriva voinței mele într-un satuc de pe lângă Humor, unde, în ciuda faptului că văzusem mireasa o singură dată în viața mea, eram domnișoară de onoare. 

Incapacitată de sandalele cu tocuri prea înalte și departe de a avea grația necesară unei domnișoare, am încercat să nu prea stau în drumul pregătirilor de nuntă și urmam pe cât de corect puteam instrucțiunile babelor. Lipa lipa, prin ulița înglodată am ajuns la biserică unde am avut de ținut varii obiecte după o coregrafie cu care eram mult prea puțin familiară și mi-am petrecut slujba cu ochii cât fundurile de damigene atentă să nu cumva să îmi facă cineva vreun semn să fac un pas, un triplu-tulup sau orice era nevoie și eu să nu fiu pe fază. 

Treaba s-a mai relaxat spre seară când am ajuns la crâșma din sat, așezată pe malul apei Moldovei, fix la intrarea pe un pod circulat de tiruri, căruțe și moldoveni în ebrietate deopotrivă. Mi-am îndeplinit și ultima sarcină de domnișoară de onoare cu toată dedicarea de care puteam da dovadă, am pus flori în pieptul fiecărui nuntaș și am suportat cu stoicism toate buzele umede deja pișcate de vin ghiurghiuliu ale celor 100 de săteni rumeni în obraji pe care nu îi cunoșteam. 

Ce nu observasem, în ciuda vigilenței mele, era că mireasa avea nu mai puțin de șase frați, care fuseseră aduși pe lume la intervale egale de câte un an unul de celălalt și care se înșirau pe scara vârstei de la 18 ani descrescător până la 12. 

Pe la mijlocul nopții deja mă dansaseră fără oprire când unul când altul cei mai mari dintre frați. Simțeam că pericolul e iminent pe măsură ce paharele de vin se goleau și horele se întețeau. Pe la patru dimineața inevitabilul s-a produs. Văzând că părinții mei încep să își strângă de prin lucruri, cel mai mare dintre frați, supărat și că jucasem cu o horă în plus cu fratele lui mai mic și mai sprinten, m-a înșfăcat de o aripă, m-a scos din bătătură și m-a dus pe podul sub care curgea, nepăsătoare la drama mea, Moldova. Situația mi-a fost expusă foarte succint, planul deja era făcut. El urma să plece în armată sau școala militară ceva, oricum ceva cu pușcă, și că mă așteaptă să fac și eu 18 ani, numa bine când termină el și se face om mare și vine să mă ia de nevastă. Dar trebuia să promit și eu că așa facem. Liniștea mea nu l-a încurajat prea tare așa că a zis să mai bage o fisă și hop s-a suit pe balustrada podului că el se aruncă ”acuma ia” dacă eu nu consimt. Dincolo de cât de flatată m-am simțit, ca într-un sonet shakesperian, dacă ar fi fost scris de un lăutar cu țambal din Vatra Dornei, mi-am și imaginat cum sare nebunu’ și uite așa stric eu bunătate de nuntă pentru săraca fată la care venisem.

Astfel că, doamnelor și domnilor, într-o seară călduroasă de final de septembrie, spuneam primul meu Da la o cerere în căsătorie pe care nu aveam să o onorez niciodată. Doar că el încă nu știa asta. Scopul meu era doar să îl dau jos de pe pod. Fericit nevoie mare, a sărit lângă mine, m-a săltat de mijloc și m-a pupat de mi-a aplatizat gingiile și a spus că nu mă cere acuma de nevastă de la tata și că vine de Crăciun. Am râs și am zis bine, convinsă că la cât de trotilat era, până a doua zi nici că își mai aduce aminte cum mă cheamă. 

Eroare.

Trei luni mai târziu, eram acasă, și la tragerea la sorți soră-mea a câștigat biletul cu tocat pentru salata boeuf și eu pe ăla de ornat bradul. Abia ce terminasem de împodobit copacul că au și început să apară pâlcuri, pâlcuri de colindători. Locuiam pe o uliță la marginea orașului, liniștită și caldă, încremenită în munți de zăpadă căci utilajele primăriei și pe vremea aceea erau luate prin suprindere când venea omătul peste urbe. Și pe la opt seara când ne pregăteam să dăm iama în răcituri și chișcă, se aude de pe stradă venind o formațiune mult mai consolidată ca bieții copilași care ne cântaseră până atunci de 17 ori domdomsanaltam. 

Mă tupilez pe după perdea și constat că viitorul meu mire, cu un batalion de vreo 10 alți tineri vajnici, veniseră de la o sută de kilometri depărtare să ne colinde și, eventual, să mă ceară și de nevastă dacă tot a bătut drumul până aici. 

M-am uitat la soră-mea și i-am spus: n-am timp să îți explic, îți zic după, eu mă duc în cameră și mă închid acolo, dacă întreabă de mine, mi-am luxat piciorul și mi-e rău de mor. Sora mea, fată de comitet, a înțeles rapid că e groasă și s-a pus pe poziții. Eu m-am pitit în cameră, sub plapumă și ascultam cu urechile ciulite tot ce se întamplă pe holul casei. Tata și el băiat de comitet, s-a înțeles din priviri cu soră-mea când a întrebat ginerică de mine și a continuat și el că îs tare bolnavă și nu sunt capacitată să primesc oaspeți. A plecat amărât și nemulțumit, dar anunțând că vine și de Anul Nou, că poate m-oi simți mai bine. 

Mi-am petrecut Crăciunul povestindu-le părinților ce se întâmplase la nuntă cât ei erau ocupați cu nășitul și, tot răul spre bine, a fost primul Revelion la care mi-au dat voie să plec de acasă la petrecere cu colegii și s-au ocupat ei de statusul pregătirilor mele de nuntă, refuzându-l galant pe Romeo în numele meu. Să știți că, deși sunteți convinși că e licențp poetică decizia mea de a=l numi, maybe ironic, Romeo… nu. Departe de mine gândul. Chiar Romeo îl chema, ceea ce face toată aceastp istorie cu atât mai tragicomică.

Acum, la 33 de ani, nemăritată încă, mă întreb dacă nu cumva am ratat singurul Crăciun promițător. 

___________________

Dacă îți plac poveștile mele și dacă vrei să afli mai multe despre ce fac atunci când nu îmi scriu amintirile pe Facebook sau pe site, atunci intră pe www.code4.ro și află despre munca mea și a miilor de alți voluntari care fac zi de zi țara asta un loc mai bun!